Curajul nu înseamnă absența fricii, ci triumful asupra ei

Cu toții suntem produsul alegerilor noastre, acțiunilor noastre, cât și acțiunii celorlalți. Suntem ființe umane interconectate, energetice și puternic influențate de mediul în care trăim, de oamenii cu care interacționăm zi de zi. Suntem ființe fascinante, diferit înzestrate și unice. Suntem puternici, dar și sensibili, iubitori dar și indiferenți, deschiși către lume și noutate, dar și închiși în propriile "cutiuțe" protectoare din care nu ieșim până când nu simțim siguranță. Și cu toate acestea, cu toții avem o poveste unică, cu toții suntem plini de secrete și cu toții avem în sufletele noastre nenumărate “încăperi” ale căror uși nu le-am mai descuiat din dorința de a ne proteja de ceea ce se află dincolo de ele. Fiecare dintre noi poartă în suflet o suferință; o iubire reciprocă sau neîmpărtășită, poate chiar sentimentul unei iubiri consumate; fiecare persoană poartă în suflet un dor, pe cineva drag, dorințe, amintiri, idei, sentimente, emoții... Dincolo de ceea ce vrem ca chipurile noastre să exprime, profund în ochii noștri se poate citi atât de multă viață; diversitate, aspirație, fantezie, speranță... Suntem ființe atât de energetice; ne simțim unii pe ceilalți, percepem genuin dinamismul din mediile în care ne aflăm, empatizăm. Efectele acestui dinamism se fac simțite asupra noastră: energia poate fi percepută ca fiind caldă/primitoare, ostilă/respingătoare, autoritară/imperativă. Ne atragem unii pe ceilalți sau ne respingem, ne conectăm sau ne deconectăm, ne îndrăgostim sau rămânem indiferenți. 

Și cu toate acestea care este, de fapt, una dintre cele mai apăsătoare probleme ale umanității? Frica. Acest personaj fictiv existent pretutindeni. Ne este teamă că vom fi respinși și răniți, lucru care, inevitabil, chiar se întâmplă câteodată. Putem fi răniți de o dragoste nereciprocă, un mediu ostil, de oameni care au suferit și provoacă la rândul lor suferință, nu voluntar, ci întocmai pentru că le este teamă să mai iubească din nou, să se mai conecteze și să construiască o relație în adevăratul sens al cuvântului, de oameni care resping, oameni instabili, nehotărâți, nefericiți, frustrați. Știți persoanele acelea respingătoare de care ne lovim câteodată? Sunt atât de singure, de dure și de triste în interiorul lor. Se spune că aceste persoane au nevoie cel mai mult de afecțiune. Mai mult decât atât, una dintre cele mai nefericite persoane este aceea lașă. De ce? Pentru că ajunge să îi fie teamă de teama ei. Îi este frică să riște să fie atinsă, să trăiască viața și să accepte provocările și schimbările care apar neprevăzut, să învețe ce înseamnă să iubești și să pierzi. Și totuși... Ce-ar fi dacă am îndrăzni mai mult? Ce ar fi dacă am înțelege că putem controla temerile noastre și că suntem înzestrați să le înfrângem, să prosperăm în ceea ce ne propunem să realizăm de-a lungul vieților noastre? Ce ar fi dacă am înțelege că fiecare persoană ne învață ceva și apare cu un scop în viața noastră și că suntem înzestrați să integrăm efectele ei? Chiar dacă acea persoană nu va rămâne cu noi până la sfârșit, cu siguranță că va juca un rol important și ne va ajuta să ne construim și să fim mai tocmiți pentru ceea ce va urma. 

           

Știu că suntem atât de puternici! Stând de vorbă cu mulți dintre voi m-a ajutat nesocotit să realizez cât de diferiți suntem și prin câte întămplări plăcute și neplăcute am trecut fiecare și cât de mult impact au avut asupra noastră. De multe ori mă opresc pentru câteva secunde, mă uit pe chipurile oamenilor și îmi spun: “oare ce poveste se află în spatele lor?”. De multe ori încerc să vă analizez și să vă înțeleg acțiunile, pentru că îmi dau seama că ele sunt rezultatul unor experiențe, unor întâmplări, unor climate în care v-ați născut și dezvoltat. Vreau să vă respect modul vostru de a fi, de a gândi, de a lua decizii, pentru că știu cât suntem de diferiți. De asemenea, vreau să vă mulțumesc că m-ați învățat fiecare câte ceva. Vreau să ne încurajez (pe mine, cât și pe voi) să triumfăm pe cât de mult putem asupra acestui personaj împovărător numit frică. Vreau să ne încurajez să fim mai viteji, mai deschiși și mai sinceri cu noi înșine, cât și cu ceilalți. Ne încurajez să învățăm să ne iubim pe noi înșine, în primul rând, căci de aici izvorăsc multe temeri, nesiguranța și frustrarea. Să îi iubim pe ceilalți și să acceptăm să fim iubiți... așa cum știm noi mai bine.

 

P.S. Pot spune că am experimentat o schimbare radicală a cursului vieții mele în ultima perioadă, dar pot spune că, astfel, am descoperit de câtă putere și curaj dispun pentru a merge mai departe. Iată că se poate! Așa că vă încurajez să continuați să luptați pentru tot ceea ce vă doriți, pentru persoanele pe care le iubiți, pentru visele pe care aspirați să le realizați! Vă mulțumesc pentru sprijin și pentru că ați acordat câteva minute din prețiosul vostru timp pentru a fi parte la "Gânduri cu Chris". 

Cântecul

De cele mai multe ori există un cântec. Nu știi la ce mă refer când spun “cântec”: "La-la-la-la" ; "Ba-dam-dum-dam". Știi tu, melodia pe care alegem să dansăm acum, aici. Știi tu, melodia pe care, poate sfioși, dar plini de speranță, pornim către drumul vieții în pași de dans (stânga-dreapta, stânga-dreapta, față-spate, față-față-față...). Cântecul acesta ne ghidează gândurile, ne ghidează uneori întru totul pe ale sale note muzicale, pe al său ritm. Ne face să ne balansăm în stânga și în dreapta, ne face să pășim în față și/sau în spate, uneori în pași grațioși, alteori în pași neîndemânatici. Trebuie să înțelegi că aici este vorba despre... viață. Este vorba despre ceea ce ne oferă ea: bunătate sau duritate; înțelegere sau luptă; frică sau putere. Viața este cântecul. Iar noi suntem dansul. Uneori acestea două nu se sincronizează deloc. Și nu contează dacă știi să dansezi sau nu, contează să dansezi AȘA CUM ÎȚI DOREȘTI TU. Să te considere toți nebun/ă! Să nu-ți pese! Să nu-ți fie teamă! Pentru că cel mai teamă îți este, de fapt, atunci când nu poți dansa așa cum îți dorești tu. Să nu îți fie teamă că acum nu există sincronizare perfectă. 

Este prima oară când vorbesc personal, despre mine, și nu pot decât să îți spun că sute de întrebări pe secundă mă macină în ultima vreme. Mă interesează să devin cea mai bună variantă a mea. Mă interesează să fiu mai bună, mai înțelegătoare. Mă interesează, de asemenea, și să te fac să vrei și tu să fii mai bun. Înainte de a mă judeca, să știi că este mai ușor așa. Fă pe cineva să zâmbească. Fii motivul pentru care cineva zâmbește. Eu încerc asta zi de zi. Poate că nu reușesc mereu, dar poate tu vei reuși mai bine ca mine. Trebuie doar să vrei. Eu am ales să dansez în proprii mei pași de dans. Îți spun că e greu, dar al naibi de frumos.

Într-o zi, sper doar să simt că ritmul si pașii se vor sincroniza...

Până atunci, să dansăm! Să dansăm!   

Adevărata fericire costă puțin; când costă mult nu e adevărată

De când și până când oamenii au nevoie de atâta tehnologie, de atâta plastic și de atâta falsitate pentru a fi fericiți? Fericirea este un sentiment care nu durează niciodată o perioadă foarte lungă de timp, iar noi, oamenii încercăm prin orice mijloace să o atingem și să o facem să rămână prezentă în viețile noastre. De când și până când omul are nevoie de bani pentru a fi fericit? De când și până când oamenii au nevoie de atâta lipsă de naturalețe pentru a atinge acel sentiment plăcut despre care am vorbit puțin mai sus? Este atât de greșit, nu puteți vedea asta? Gândiți-vă puțin la următoarele cuvinte: o pasăre a fost creată și se naște cu abilitatea uimitoare de a putea zbura. Este în natura ei să facă acest lucru. Are aripi, are corpul construit pentru așa ceva. Când este o pasăre cea mai fericită? CÂND ZBOARĂ! Adică atunci când pur și simplu întreprinde acest act natural, firesc și simplu! Atunci când pur și simplu se conectează cu natura, când este cu semenii săi, când pur și simplu își îndeplinește condiția pentru care a fost creată. Omul de ce a ajuns atât de superficial, atât de avar și disperat după bani, putere și multe alte lucruri care costă atât de mult, care sunt atât de nesemnificative și care care de fapt îl îndepertează de îndeplinirea condiției sale umane și de a atinge adevărata fericire? 

Oameni buni, FERICIREA STĂ ÎN LUCRURILE MICI. Într-un zâmbet, într-o îmbrățișare, într-o mângâiere, într-o baie în mare sau într-un pârâu din munți, într-o plimbare în natura care ne-a făcut posibilă existența... În cerul de deasupra capului nostru pe care nu-l mai observăm pentru că suntem atât de ocupați, obosiți și orbiți de ceea ce de fapt ne face să fim nefericiți! 

Fericirea este peste tot în jurul nostru, în natură, în oameni. Fericirea adevărată și de durată nu este în bani și obiecte. Ci o găsim în noi și în tot ceea ce este conectat natural și firesc cu noi. 

Timpul este singurul drum cu sens unic, de la cap la coadă

Timpul nu iartă. Te ajută pe tine să înveți să ierți. Adică, te ajută pe tine să înveți să te vindeci. Putem spune că timpul ne este de folos nouă. “Timpul şterge… Da, dar el ştie să păstreze, ca nimeni altul, ceea ce nu trebuie pierdut” - Amza Pellea. Dar putem spune, din păcate, că timpul ne este și dușman. Știi zilele acelea când te întrebi: “Cum a trecut ziua asta atât de repede?” sau când afirmi cu nostalgie: “Ce au trecut anii…” ? Ne este teamă de timp, deoarece avem ceasuri și calendare care să ne amintească în fiecare secundă, minut, zi că el trece și nu are să stea în loc pentru nimeni și nimic. Dacă timpul ar fi un personaj, cum ți-ai imagina că arată? Un bătrânel cu barba lungă, înțelept, calm? Puțin clișeic. Un tânăr puternic, războinic, într-o călătorie nesfărșită, care trebuie să se lupte pentru a face ca fiecare secundă să treacă? Poate. Dacă timpul ar fi o culoare, ce culoare crezi că ar fi? Bleumarin? Roșu? Violet? O combinație stranie dar perfectă de alte culori? Spune-mi, tu ce culoare crezi că ar avea? Sau dacă am asocia timpul cu o emoție, ce emoție ar fi? Furie? Uimire? Fericire?

Cine este el? Dușmanul sau prietenul tău? Este dușman? Atunci cum îți trăiești viața? Probabil că mergi de pe o zi pe alta, temându-te că se va sfârși. Este prietenul tău? Foarte bine atunci! Fă-l să fie prietenul tău! Ai atât de multe de învățat de la el. Împacă-te cu el, acceptă că nu are să stea în loc pentru tine. Și ghici ce? Pentru nimeni. El este corect în privința asta. Și știi ce face el? Îți dă șansa să folosești celebra zicală „Carpe Diem!”, în traducere “Trăiește clipa!”. Ce dacă el are să se sfârșească acum, cât timp tu citești ce am scris eu? Sau mâine, poimâine, sau în ziua de marți, 24 iunie? Învață să-ți trăiești viața așa cum îți place ție. Nu-ți irosi timpul cu cele mai neînsemnate lucruri, rutine și monotonii. Fă un pariu cu el. Spune-i că-i dai anii tăi de viață dacă te lasă să o trăiești! Spune-i că tu vrei să-l prețuiești. Spune-i să te lase să exiști. Deoarece, dragă cititorule/cititoareo, ești o ființă extraordinară cu un scop pe această lume! Folosește timpul ca să-ți găsești scopul. Experimentează, trăiește, iubește, suferă, plângi, râzi, cântă, dansează, călătorește, unește-te cu natura. Deoarece, dragă cititorule/cititoareo, ești special/ă, ești unic/ă! Acolo înăuntrul tău zace o putere excepțională pe care te rog să o descoperi, în TIMP! Iubește-te și ai incredere în tine!. Provoacă-te pe tine însuți, încercând să desenezi timpul oricum vrei pe o hârtie. Fii creativ! Evoluează odată cu timpul! Construiește-l ca pe un personaj alături de care să lupți toată viața. 

Dimineața...

Dimineața te trezești după ce ți-a urlat alarma precum un set de tobe al unei trupe gălăgioase. Te dai jos din pat. Patul care ți-a găzduit visele și somnul peste noapte. Patul care te-a ajutat să uiți pentru câteva ore de problemele pe care le aveai ieri. Mergi, cu pași dezechilibrați, să te speli pe față. Ajungi la destinație, ridici privirea și ce vezi? O oglindă. O ignori pentru că încă ai privirea încețoșată după somnul tămăduitor de azi-noapte. Dai drumul la robinet, apa începe să curgă, odată cu gândurile tale de ieri care încep din nou să cutreiere mintea ta sensibilă și plină de idei. Apa este rece, pentru că așa vrei să fie. Vrei să te răcorească de tot ceea ce a luat foc în mintea ta ușor ușor în acea dimineață. Cu ambele mâini apuci o bucată sănătoasă de apă și o arunci peste chipul tău care deja a început să prindă o expresie anume conform stării pe care începi sa o ai. Speri că apa aia rece o să te facă sa scapi de expresia aia. Pentru că știi că poate este tristă și pentru că știi ca societatea nu o să stea să-ți accepte ție trăirile interioare profunde, puternice și poate uneori melancolice. Știi că societatea, adică ceea ce te așteaptă când o să ieși pe ușa apartamentului, adică ceea ce te așteaptă, de exemplu, la metrou și tot ceea ce o să vezi în ziua respectivă, nu o să-ți înțeleagă povestea. Ea nu o să stea să asculte justificările stării tale. Nu vrea să audă nici măcar că încerci așa ceva. Ea vrea să produci în beneficiul ei.

Ridici privirea. Te uiți la oglinda pe care ai ignorat-o acum câteva secunde. Îți vezi fața spălată de somnul de azi-noapte, dar nu și spălată de ceea ce simți. Ai eșuat să elimini expresia aia de pe fața ta. Știi asta. Îți cuprinzi fața cu ambele mâini, te privești intens. Te studiezi. Îți studiezi mai întâi ochii. Parcă ar fi înlăcrimați, dar știi că de fapt nu sunt și că este doar apa de acum câteva secunde pe care ai aruncat-o pe față și care se scurge picătura cu picătură. Atunci ce o fi cu ochii tăi? De ce îi vezi așa?

      - Am dormit prea mult! Asta trebuie să fie.

Te consolezi și iei un prosop curat de bumbac ca să ștergi bine bine picăturile de apă rămase. Știi că ești în baie deja de minute bune pentru că ți s-a uscat apa de pe față, râmănând doar câteva picături, și până și acelea parcă uscate. Dar nu poți să-ți iei gândul de la oglinda aia și de la ceea ce vezi în ea. Te miri că tot la ochii tăi te uiți. Tot ei sunt cei care-ți atrag atenția. De data asta ești mult mai lucid și privirea-ți este, de asemenea, la fel. “Trebuie să... Vreau să... Dar mai întâi trebuie să... Ce-ar fi dacă aș... ? Dar tot trebuie să...”. Ce? Ce este acolo în mintea ta? Întrebări? Cum adică întrebări? Nu vezi că nici nu le poți termina? Nu vezi ca “trebuie să...”? Te doare că trebuie să te supui. Chiar și acum te uiți la ceasul ăla de pe noptiera de lângă pat care îți indică exact câte minute mai ai la dispoziție ca să ajungi la muncă. Te enervează că știi că nu-l poți păcăli. Nu poți să păcălești timpul. În schimb poți să te păcălești pe tine că o să fie bine dacă întărzii. Că nu o să se supere șeful și că nu o să te concedieze dacă faci asta ori de câte ori simți nevoia să o faci.

Ziua de ieri și-a pus amprenta asupra ta, nu-i așa? Știi că acolo în ochii tăi se reflectă de fapt acțiunile și trăirile de ieri și alaltăieri și de ziua de dinainte de alaltăieri și ... tot așa. Dar știi că nu poți să lași asta să se vadă, nu? Haide să fim serioși. Te-ar enerva întrebările alea interminabile cu “ce-ai pățit?”. Nici măcar nu vrei să te întrebe colegii de la muncă așa ceva. Nu vrei să stai tu să le explici lor ce simți, pentru că știi că ei văd realitatea așa cum sunt ei, nu așa cum este ea de fapt. Ce rost are? Nu ai să le spui, de exemplu, că ieri ai pierdut un prieten drag și că ți-ai dat seama că de mult timp ți-ai pierdut încrederea în oameni, doar că ai negat asta până azi-dimineață. Nicidecum nu ai să lași ochii tăi să vorbească despre sufletul tău. Ei bine, află că ochii tăi oricum te vor trăda. Ei oricum vor vorbi în locul tău. Dar știi și asta deja. Așa că preferi să faci altceva.

     -  Zâmbește! Arată-mi ce poți!

Îți spui asta cu voce tare, ca să te asiguri că te auzi când o spui. Și ca să te asiguri că subconștientul tău a auzit și el. Și te-a auzit. Dar el vrea să se joace puțin cu tine. Vrea să te lase pe tine să vezi ce zâmbet vrei să adopți. Zâmbetul de “am câștigat la lotto”? Sau zâmbetul de: “Mi-a fătat cățeaua” , “Am mai trecut un nivel la jocul preferat” , “Am aflat că șeful ne dă liber pe ziua de marți de săptămâna viitoare că pleacă în Grecia”, “Trebuie să zâmbesc ca să mă mint că sunt... fericit și împlinit”. Ding ding ding ding ding! Sună clopoțelul inteligenței afective! Gata! Știi ce ai de făcut. Știi ce zâmbet trebuie să adopți pentru ziua de azi. Începi, astfel, să rânjești în oglindă de plăcere că știi ce ai de făcut. Printre toate gândurile alea interminabile ale tale ai reușit să scoți o idee genială, o idee care o să-ți salveze posteriorul cel puțin pentru ziua de astăzi. O să scapi basma curată. O să scapi de întrebări stupide si repetate, o să scapi de explicații și de nevoia de a-i înjura pe toți ipocriții care nu vor decât să afle cât de rău îți este, dar nu să te și vindeci.

O să zâmbești ca să ascunzi ce-a fost în mintea ta zilele trecute și chiar și în dimineața asta, pentru că îți spui că o să treacă. Pentru că toate trec în cele din urmă. Nu rămân acolo, pentru că o sa afli cum să le alungi sau să le accepți. Oricum, tot tu alegi, de fapt, ce vei face. Tu le vei manipula precum îți va pofti psihicul. Dar, dragul meu/draga mea, cum o să ascunzi asta față de adevărații prieteni? Da. Șansele să te întâlnești cu ei azi sunt minime, dar dacă se întâmplă? Ce te faci? Ce te faci? Ce? Nu-ți mai pui problema asta. Gata, s-a dus. Nu. Cu ei nu. Cu ei ești în siguranță să le spui ce simți. Ei o să te asculte ca să te asculte și ca să te înțeleagă. Felicitări! Ai descoperit că ai de ce să zâmbești cu adevărat pe ziua de azi. Parcă problemele alea de ieri s-au făcut mici și s-au băgat într-un colț. 1-0 pentru tine. Nu ești singur de tot, așa cum crezi tu.

DAR! Tu știi că nu este de ajuns. Ai nevoie de mai mult de atât. Ai nevoie să simți mai mult și mai mult. Ai nevoie de ceva care să te privească strict pe tine. La încredere și iubire te-ai gândit și tu, nu-i așa? Da. Îți dă mama încredere și iubire. Îți dă și pisica. Îți dă și frate-tu sau sor-ta. Dar ai nevoie de ceva extra. Ai nevoie de ceva extra, dar intra. Adică ai nevoie de ceva intrinsec, care să vină din interiorul tău și să fie mai mult decât îți acorzi de obicei. 

      -   Am încredere în mine! Da, astăzi va fi o zi bună!  Iubește-te! 

Urli în baie ca nebunul/nebuna! Ai aflat secretul unei zile bune.Nu mai poți de fericire! Ești fericit, da! Normal că ești. Pentru că știi ce persoană minunată ești. Știi că nu ai de ce să suferi, de fapt. Și că în oglinda din fața ta vezi, de fapt, un om mult prea sensibil și drept pentru societatea aia descrisă mai sus. Dar nu este nimic. Ai motive să zâmbești. Te bucuri de persoana care ești. Așa să și faci!
     - Apreciază-te pe tine întâi de toate!

Haide, pune ceva pe tine și fugi la muncă. Ai idee cât ai stat în fața oglinzii? Dacă nu, uită-te la ceas. De fapt, nu, nu te uita la ceas pentru că nu vreau să te sperii. Doar că... te sfătuiesc să bei cafeaua la muncă și chiar să... pleci în pijamale. Și chiar să... chemi un taxi exact în momentul ăsta dacă vrei sa mai ai loc de muncă. Dar totuși, ZÂMBEȘTE!

"Natura este singurul ucigas care nu poate fi judecat"

A trecut ceva timp de cand nu am mai postat. Si imi cer scuze pentru asta. Dar o sa trec direct la subiect. Am o durere groaznica de cap de azi-dimineata si nu vreau sa iau nicio pastila. Asa ca am iesit pe balcon sa iau o gura de aer. Am stat si am privit in sus, in jos, in stanga, in dreapta... Am inceput sa surad de una singura si sa-mi spun: "Hai mai Chris, te apuci acum de romantisme si din astea?". Deci toata ideea este ca stateam pe balcon si incepeam sa ma bucur de orice lucru ce ma inconjura. Ma uitam la cum zboara pasarile, la cum un batranel certa niste copilasi nazdravani, la cum copiii alergau de nebuni pe trotuar, la cum treceau cuplurile si masinile. Dar cel mai important: am ascultat ce ma inconjura intr-un mod in care nu am mai facut-o pana acum. Toate sunetele se amestecau: ciripitul pasarilor, masinile, vantul, copii razand, puii de pisica mieunand... Si astfel, iar m-a palit surasul ala. Nici nu ma asteptam la asta. Nu ma asteptam sa ma indragostesc de toate sunetele acelea. Momentul a fost si mai amplificat de racoarea ce mi-a limpezit capul. Parca nici macar nu ma mai doare atat de tare. Nu pricep de ce tocmai in seara asta m-am apucat sa vad ce se afla in jurul meu? De ce nu fac asta intotdeauna? Am observat ca nu ma mai bucur deloc de lucrurile marunte si ca nu mai am ochi sa vad. Parcurg zilnic acelasi drum scoala-acasa (exceptie facand weekendul) si pur si simplu merg grabita si detasata. Ma gandeam ca ar trebui sa dau totusi importanta la ceea ce ma inconjoara: natura.  Natura ma inspira! Deoarece iata-ma aici, postand dupa aceasta lunga perioada. Deschideti ochii, bucurati-va de lucrurile marunte! Lasati-le sa faca parte din voi si sa aveti de ce sa zambiti! Si inca ceva: a venit varaaaaaaaaaaaaaa! ^^

O seara placuta, dragi cititori!

Springtime

"La fiecare stranut al primaverii apare o noua floare"

Iubesc primavara! Anotimpul meu preferat si totodata anotimpul in care m-am nascut. Aprilie - una dintre cele mai frumoase luni ale anului. Va las sa admirati pozele si va urez o seara placuta!