Dimineața...

Dimineața te trezești după ce ți-a urlat alarma precum un set de tobe al unei trupe gălăgioase. Te dai jos din pat. Patul care ți-a găzduit visele și somnul peste noapte. Patul care te-a ajutat să uiți pentru câteva ore de problemele pe care le aveai ieri. Mergi, cu pași dezechilibrați, să te speli pe față. Ajungi la destinație, ridici privirea și ce vezi? O oglindă. O ignori pentru că încă ai privirea încețoșată după somnul tămăduitor de azi-noapte. Dai drumul la robinet, apa începe să curgă, odată cu gândurile tale de ieri care încep din nou să cutreiere mintea ta sensibilă și plină de idei. Apa este rece, pentru că așa vrei să fie. Vrei să te răcorească de tot ceea ce a luat foc în mintea ta ușor ușor în acea dimineață. Cu ambele mâini apuci o bucată sănătoasă de apă și o arunci peste chipul tău care deja a început să prindă o expresie anume conform stării pe care începi sa o ai. Speri că apa aia rece o să te facă sa scapi de expresia aia. Pentru că știi că poate este tristă și pentru că știi ca societatea nu o să stea să-ți accepte ție trăirile interioare profunde, puternice și poate uneori melancolice. Știi că societatea, adică ceea ce te așteaptă când o să ieși pe ușa apartamentului, adică ceea ce te așteaptă, de exemplu, la metrou și tot ceea ce o să vezi în ziua respectivă, nu o să-ți înțeleagă povestea. Ea nu o să stea să asculte justificările stării tale. Nu vrea să audă nici măcar că încerci așa ceva. Ea vrea să produci în beneficiul ei.

Ridici privirea. Te uiți la oglinda pe care ai ignorat-o acum câteva secunde. Îți vezi fața spălată de somnul de azi-noapte, dar nu și spălată de ceea ce simți. Ai eșuat să elimini expresia aia de pe fața ta. Știi asta. Îți cuprinzi fața cu ambele mâini, te privești intens. Te studiezi. Îți studiezi mai întâi ochii. Parcă ar fi înlăcrimați, dar știi că de fapt nu sunt și că este doar apa de acum câteva secunde pe care ai aruncat-o pe față și care se scurge picătura cu picătură. Atunci ce o fi cu ochii tăi? De ce îi vezi așa?

      - Am dormit prea mult! Asta trebuie să fie.

Te consolezi și iei un prosop curat de bumbac ca să ștergi bine bine picăturile de apă rămase. Știi că ești în baie deja de minute bune pentru că ți s-a uscat apa de pe față, râmănând doar câteva picături, și până și acelea parcă uscate. Dar nu poți să-ți iei gândul de la oglinda aia și de la ceea ce vezi în ea. Te miri că tot la ochii tăi te uiți. Tot ei sunt cei care-ți atrag atenția. De data asta ești mult mai lucid și privirea-ți este, de asemenea, la fel. “Trebuie să... Vreau să... Dar mai întâi trebuie să... Ce-ar fi dacă aș... ? Dar tot trebuie să...”. Ce? Ce este acolo în mintea ta? Întrebări? Cum adică întrebări? Nu vezi că nici nu le poți termina? Nu vezi ca “trebuie să...”? Te doare că trebuie să te supui. Chiar și acum te uiți la ceasul ăla de pe noptiera de lângă pat care îți indică exact câte minute mai ai la dispoziție ca să ajungi la muncă. Te enervează că știi că nu-l poți păcăli. Nu poți să păcălești timpul. În schimb poți să te păcălești pe tine că o să fie bine dacă întărzii. Că nu o să se supere șeful și că nu o să te concedieze dacă faci asta ori de câte ori simți nevoia să o faci.

Ziua de ieri și-a pus amprenta asupra ta, nu-i așa? Știi că acolo în ochii tăi se reflectă de fapt acțiunile și trăirile de ieri și alaltăieri și de ziua de dinainte de alaltăieri și ... tot așa. Dar știi că nu poți să lași asta să se vadă, nu? Haide să fim serioși. Te-ar enerva întrebările alea interminabile cu “ce-ai pățit?”. Nici măcar nu vrei să te întrebe colegii de la muncă așa ceva. Nu vrei să stai tu să le explici lor ce simți, pentru că știi că ei văd realitatea așa cum sunt ei, nu așa cum este ea de fapt. Ce rost are? Nu ai să le spui, de exemplu, că ieri ai pierdut un prieten drag și că ți-ai dat seama că de mult timp ți-ai pierdut încrederea în oameni, doar că ai negat asta până azi-dimineață. Nicidecum nu ai să lași ochii tăi să vorbească despre sufletul tău. Ei bine, află că ochii tăi oricum te vor trăda. Ei oricum vor vorbi în locul tău. Dar știi și asta deja. Așa că preferi să faci altceva.

     -  Zâmbește! Arată-mi ce poți!

Îți spui asta cu voce tare, ca să te asiguri că te auzi când o spui. Și ca să te asiguri că subconștientul tău a auzit și el. Și te-a auzit. Dar el vrea să se joace puțin cu tine. Vrea să te lase pe tine să vezi ce zâmbet vrei să adopți. Zâmbetul de “am câștigat la lotto”? Sau zâmbetul de: “Mi-a fătat cățeaua” , “Am mai trecut un nivel la jocul preferat” , “Am aflat că șeful ne dă liber pe ziua de marți de săptămâna viitoare că pleacă în Grecia”, “Trebuie să zâmbesc ca să mă mint că sunt... fericit și împlinit”. Ding ding ding ding ding! Sună clopoțelul inteligenței afective! Gata! Știi ce ai de făcut. Știi ce zâmbet trebuie să adopți pentru ziua de azi. Începi, astfel, să rânjești în oglindă de plăcere că știi ce ai de făcut. Printre toate gândurile alea interminabile ale tale ai reușit să scoți o idee genială, o idee care o să-ți salveze posteriorul cel puțin pentru ziua de astăzi. O să scapi basma curată. O să scapi de întrebări stupide si repetate, o să scapi de explicații și de nevoia de a-i înjura pe toți ipocriții care nu vor decât să afle cât de rău îți este, dar nu să te și vindeci.

O să zâmbești ca să ascunzi ce-a fost în mintea ta zilele trecute și chiar și în dimineața asta, pentru că îți spui că o să treacă. Pentru că toate trec în cele din urmă. Nu rămân acolo, pentru că o sa afli cum să le alungi sau să le accepți. Oricum, tot tu alegi, de fapt, ce vei face. Tu le vei manipula precum îți va pofti psihicul. Dar, dragul meu/draga mea, cum o să ascunzi asta față de adevărații prieteni? Da. Șansele să te întâlnești cu ei azi sunt minime, dar dacă se întâmplă? Ce te faci? Ce te faci? Ce? Nu-ți mai pui problema asta. Gata, s-a dus. Nu. Cu ei nu. Cu ei ești în siguranță să le spui ce simți. Ei o să te asculte ca să te asculte și ca să te înțeleagă. Felicitări! Ai descoperit că ai de ce să zâmbești cu adevărat pe ziua de azi. Parcă problemele alea de ieri s-au făcut mici și s-au băgat într-un colț. 1-0 pentru tine. Nu ești singur de tot, așa cum crezi tu.

DAR! Tu știi că nu este de ajuns. Ai nevoie de mai mult de atât. Ai nevoie să simți mai mult și mai mult. Ai nevoie de ceva care să te privească strict pe tine. La încredere și iubire te-ai gândit și tu, nu-i așa? Da. Îți dă mama încredere și iubire. Îți dă și pisica. Îți dă și frate-tu sau sor-ta. Dar ai nevoie de ceva extra. Ai nevoie de ceva extra, dar intra. Adică ai nevoie de ceva intrinsec, care să vină din interiorul tău și să fie mai mult decât îți acorzi de obicei. 

      -   Am încredere în mine! Da, astăzi va fi o zi bună!  Iubește-te! 

Urli în baie ca nebunul/nebuna! Ai aflat secretul unei zile bune.Nu mai poți de fericire! Ești fericit, da! Normal că ești. Pentru că știi ce persoană minunată ești. Știi că nu ai de ce să suferi, de fapt. Și că în oglinda din fața ta vezi, de fapt, un om mult prea sensibil și drept pentru societatea aia descrisă mai sus. Dar nu este nimic. Ai motive să zâmbești. Te bucuri de persoana care ești. Așa să și faci!
     - Apreciază-te pe tine întâi de toate!

Haide, pune ceva pe tine și fugi la muncă. Ai idee cât ai stat în fața oglinzii? Dacă nu, uită-te la ceas. De fapt, nu, nu te uita la ceas pentru că nu vreau să te sperii. Doar că... te sfătuiesc să bei cafeaua la muncă și chiar să... pleci în pijamale. Și chiar să... chemi un taxi exact în momentul ăsta dacă vrei sa mai ai loc de muncă. Dar totuși, ZÂMBEȘTE!