Cântecul

De cele mai multe ori există un cântec. Nu știi la ce mă refer când spun “cântec”: "La-la-la-la" ; "Ba-dam-dum-dam". Știi tu, melodia pe care alegem să dansăm acum, aici. Știi tu, melodia pe care, poate sfioși, dar plini de speranță, pornim către drumul vieții în pași de dans (stânga-dreapta, stânga-dreapta, față-spate, față-față-față...). Cântecul acesta ne ghidează gândurile, ne ghidează uneori întru totul pe ale sale note muzicale, pe al său ritm. Ne face să ne balansăm în stânga și în dreapta, ne face să pășim în față și/sau în spate, uneori în pași grațioși, alteori în pași neîndemânatici. Trebuie să înțelegi că aici este vorba despre... viață. Este vorba despre ceea ce ne oferă ea: bunătate sau duritate; înțelegere sau luptă; frică sau putere. Viața este cântecul. Iar noi suntem dansul. Uneori acestea două nu se sincronizează deloc. Și nu contează dacă știi să dansezi sau nu, contează să dansezi AȘA CUM ÎȚI DOREȘTI TU. Să te considere toți nebun/ă! Să nu-ți pese! Să nu-ți fie teamă! Pentru că cel mai teamă îți este, de fapt, atunci când nu poți dansa așa cum îți dorești tu. Să nu îți fie teamă că acum nu există sincronizare perfectă. 

Este prima oară când vorbesc personal, despre mine, și nu pot decât să îți spun că sute de întrebări pe secundă mă macină în ultima vreme. Mă interesează să devin cea mai bună variantă a mea. Mă interesează să fiu mai bună, mai înțelegătoare. Mă interesează, de asemenea, și să te fac să vrei și tu să fii mai bun. Înainte de a mă judeca, să știi că este mai ușor așa. Fă pe cineva să zâmbească. Fii motivul pentru care cineva zâmbește. Eu încerc asta zi de zi. Poate că nu reușesc mereu, dar poate tu vei reuși mai bine ca mine. Trebuie doar să vrei. Eu am ales să dansez în proprii mei pași de dans. Îți spun că e greu, dar al naibi de frumos.

Într-o zi, sper doar să simt că ritmul si pașii se vor sincroniza...

Până atunci, să dansăm! Să dansăm!